Caracterul

Citiți, cu atenție, următorul text:

Thomas Jefferson a fost o personalitate enciclopedică radicală, care a transpus în cuvinte principiile Revoluției Americane și apoi, în calitate de om de stat, a pus acele cuvinte în practică. Retras, puternic și plin de ambiție, Jefferson a fost un vizionar politic cu o capacitate de anticipare uimitoare, un politician care poseda măiestrie și o viclenie discretă și care avea capacitatea de a coordona conspirații fără să lase nici un indiciu al implicării lui. (…) Deși amabil și fermecător, avea o aversiune puternică pentru dezbateri și rareori vorbea în public, având grijă să nu-și dezvăluie niciodată gândurile, decât în jurnalele lui și câtorva parteneri de încredere.

Forța lui Jefferson stătea în scrisul său. Încoronarea ei o reprezintă Declarația de Independență. În calitate de delegat la cel de-al Doilea Congres Continental din Philadelphia în 1776, Jefferson a devenit autorul principal al documentului care nu recunoștea suveranitatea britanică. În expunerea sa, a susținut libertatea și egalitatea universale. Aceasta a fost prima cartă a drepturilor civile, documentul fondator al libertății. Marca minții inegalabile a lui Jefferson, hotărârea lui de a apăra libertatea și imensa lui generozitate față de semenii săi se observă în fiecare cuvânt al declarației.

(…) Și-a câștigat reputația de radical demagog, dar, ca al treilea președinte al Statelor Unite, începând cu 1801, Jefferson a dat dovadă de cumpătare și finețe în prevenirea schismei ideologice care amenința să distrugă tânăra națiune. „Suntem cu toții republicani - suntem cu toții federaliști”, a declarat el la inaugurarea în funcția de președinte.

(…) Cel care a declarat că „toți oamenii sunt creați egali” a fost aspru criticat pentru atitudinile lui rasiste. Jefferson se opunea, în principiu, sclaviei. (...) Singura lui carte, „Însemnări despre statul Virginia”, a scos la iveală, în abordarea chestiunii sclaviei, o puternică opoziție față de amestecul raselor (...) întemeiată pe opoziția ireconciliabilă dintre dreptate și autoconservare. „Ne aflăm într-o situație fără ieșire i-a spus el unui prieten referitor la sclavie, și nici nu putem să rămânem acolo, nici nu putem să ieșim în siguranță”.

(…) Jefferson a dat dovadă de o energie și de o creativitate fenomenale. Cunoștea franceza, italiana, spaniola, latina, greaca și engleza veche. La 71 de ani, îl citea pe Platon în original. Compara dialecte ale indigenilor americani. A fost un fin arheolog (...) și un enofil (...). Aducea pe furiș plante și semințe din călătoriile sale, ca să-și îmbogățească noua țară. A inventat un scaun rotitor și o variantă primitivă a ușii automate. A fost un arhitect magnific: construcțiile concepute de el - Universitatea Virginia și moșia Monticello din Virginia fac acum parte din patrimoniul mondial. Biblioteca lui, (...) a devenit Biblioteca Congresului.

La Casa Albă, președintele Jefferson își primea invitații în papuci, (...) primea bucuros vizitatori, doar din când în când, refugiindu-se la moșia lui Poplar Forest în căutarea singurătății după care tânjea. Toată America a dorit să-l omagieze pe radicalul republican care se dovedise a fi cel mai mare arhitect al Americii. A murit pe 4 iulie 1826, la cea de-a 50-a aniversare a zilei în care Declarația de Independență proclamase libertatea pentru toată lumea.

(Simon Sebag Montefiore, Titani ai istoriei, Editura Litera)

Citiți, cu atenție, următorul text:

Acest filosof olandez din secolul al XVII-lea, condamnat și excomunicat, cel mai mare exponent al raționalismului (...), nu ar trebui să fie, conform logicii, un autor actual pentru epoca noastră. Scrierile lui sobre, austere, chiar aride frizează literatura. Viziunea lui asupra existenței umane este cât se poate de opusă percepției despre libertate ca spontaneitate care s-a impus în lumea actuală. Nimic din Spinoza nu se adaptează cu ușurință la nimic din secolul XXI. Cu toate acestea (...), la trei secole și jumătate de la moartea lui, ideile lui sunt nu doar de un interes intelectual enorm, dar și capabile să ajute persoane concrete să își trăiască existența reală. Mai cu seamă studiul lui asupra psihologiei umane este de o modernitate și de o clarviziune surprinzătoare, motiv pentru care este citit în continuare și în epoca tehnologiilor (...). Baruch Spinoza a trăit în epoca revoluției științifice, la care a participat activ atât ca artizan (meseria lui era de șlefuitor de lentile pentru telescoape, microscoape și alte dispozitive optice), cât și ca teoretician, deoarece era la curent cu cele mai recente progrese din domeniul fizicii și din alte științe. Atracția pe care o resimțea față de cunoașterea lumii materiale nu l-a făcut să uite dimensiunea subiectivă a ființei umane (...). A refuzat măgulirile și banii celor puternici pentru a-și menține, prin sărăcie, propria libertate și independență. S-a întreținut din meseria de șlefuitor de lentile și a construit un sistem abstract care nu ține cont de datele furnizate prin simțuri. A trăit pe deplin pentru filosofie și, chiar și după ce a devenit celebru în cercurile culte din întreaga Europă, a preferat să nu își câștige traiul din acestea (...).

Spinoza a fost un om integru, cinstit și pașnic, împotriva căruia s-a dezlănțuit o violență înspăimântătoare înainte, în timpul și după viața sa. A promovat toleranța și respectul, independența de gândire și pacea civilă. Idealul lui de trăire umană, pe care și l-a asumat în cadrul propriei existențe, viața sobră și retrasă a omului înțelept, devotată gândirii liniștite și relațiilor pașnice cu ceilalți oameni, s-a ciocnit de aversiune și de rea-voință (...). În orașul în care s-a născut, Baruch avea să fie expulzat din sinagogă și din comunitatea evreiască deoarece nutrea idei contrare religiei oficiale (...). Când, la câteva luni de la moartea lui, prietenii i-au publicat operele complete, autoritățile le-au interzis, le-au respins și au ordonat să fie arse. Pare o animozitate nemăsurată împotriva cuiva pe al cărui inel era gravată o pecete cu adagiul latin „Caute”, „Fii precaut” (...). Biografia lui Spinoza prezintă diverse lacune dificil de acoperit. Lipsa de documente se datorează unor factori precum discreția comunității lui evreiești, caracterului rezervat al lui Spinoza și vieții lui retrase și solitare. Corespondența lui, de o valoare filosofică enormă, conține puține informații biografice, probabil pentru că filosoful însuși le oferea cu parcimonie (...). Datele disponibile arată că Baruch nu era un negustor abil și că afacerea, care se clătina din pricina datoriilor lăsate de tatăl lor, a dat faliment în timpul administrării lui. Lipsa de interes a lui Baruch față de afaceri și bunuri materiale, precum și dorința lui de a se dedica cunoașterii sunt dezvăluite într-o scriere din tinerețe: „Putem vedea, firește, avantajele pe care le oferă onoarea și bogăția, și am înțeles că trebuia să nu le mai urmăresc dacă voiam să mă dedic cu seriozitate unui lucru nou și diferit”.

(Joan Solé, Spinoza. Filosofia după metoda geometrică, Ed. Litera, București, 2020)

Citiți, cu atenție, următorul text:

Toma Caragiu era un bărbat puternic, frumos, înalt, cu umerii lați și piept bombat, fața îngustă cu pomeți proeminenți, ochii negri ce scânteiau senin și fascinant, în care se citea un straniu sarcasm combinat cu o uimire ghidușă (...). Actorul avea o inteligență profundă, scormonitoare, intuia bine caracterul oamenilor, era un mare pamfletar al scenei, reușind să se impună în Teatrul „L.S. Bulandra”, continuând tradiția farselor bune, pe care le născocea pentru alții. Fiind conștient de talentul uriaș pe care-l avea, Toma Caragiu a lucrat asupra lui însuși pentru a se dărui în întregime semenilor săi (...), pentru el arta constituind un mijloc de apropiere, de comunicare cu oamenii, iar cei care i-au fost în preajmă, știu foarte bine acest lucru. Toma Caragiu repugna izolarea și înstrăinarea orgolioasă față de oameni, el simțindu-se bine doar între ei, împărtășindu-le nu doar bucuriile ci și amărăciunile. Acesta era un personaj unic, inconfundabil, cu o inimaginabilă disponibilitate, atât ca artist cât și ca om. Toma a fost prietenul tuturor (...). Sensul existenței sale ca și actor a fost publicul, el fiind fericit când reușea să-i facă pe oameni să râdă. Pe scenă, Toma Caragiu dorea să-l lași singur, de capul lui, să facă ce vrea, acesta reușind să se impună și prin monolog, care era cel mai greu gen artistic de însuflețit. Toma Caragiu nu s-a remarcat printr-un personaj anume, personajul lui rămânând propria persoană, Caragiu însuși, ca monstru sacru, ca interpret genial, creator al tuturor textelor comico-dramatice și al propriei sale viziuni asupra realității trăite (...). Acesta a fost un perfecționist, mereu nemulțumit de nivelul la care se exprima pe scenă, pregătindu-și fiecare apariție în fața spectatorilor cu o migală de bijutier.

Geo Călugăru consemna în cartea sa că „Toma Caragiu a fost o personalitate impresionantă care însă, ca oricare dintre noi, a avut și slăbiciuni. Una dintre ele era că nu se putea abține și râdea foarte ușor pe scenă. Colegii actori, știind asta, îl provocau mereu. Mai greu era a doua zi, când pentru toți care îi făcuseră șotii, devenea din nou dom’ director. Dar reușea să tragă această linie, se impunea pentru că știa foarte bine să discearnă între răspundere și meserie” (...). „Colegii de scenă îl descriau pe Toma ca fiind ambițios, dornic de a juca și energic, dar mereu cu un surâs în colțul gurii. Partener de șotii și complice la pozne, Toma a fost, nu o dată, victimă a câte unei glume amicale. Într-o perioadă în care locuia temporar într-o cabină de teatru, colegii, profitând de somnul său adânc, după o zi istovitoare, n-au stat pe gânduri, l-au luat binișor în brațe și l-au cărat pe scenă, în timpul spectacolului. Ce față avea când s-a trezit în pijama, în decorul tabloului 8. A rămas de pomină pentru toți cei care l-au văzut” (...).

La vârsta de 28 de ani, Toma Caragiu este numit director al Teatrului de Stat din Ploiești (...). La scurt timp după numirea în această funcție, își dă seama că Ploieștiul este un oraș dificil pentru teatru, spectatorii pasionați se duceau să vadă spectacole la București (...). Directoratul lui Toma Caragiu a fost momentul care a ridicat definitiv statutul teatrului din Ploiești de la nivelul unui teatru de provincie la nivelul unui teatru de prestigiu. Toma Caragiu a fost un dedicat administrator. Între 1953 și 1965, pe scena teatrului din Ploiești s-au pus în scenă 90 de premiere, o performanță care niciodată nu a mai putut fi egalată (...). Răsplata eforturilor și izbânzilor sale nu a întârziat. Numărul amicilor și admiratorilor săi ploieșteni a crescut simțitor, oameni din afara teatrului, foști colegi de liceu și actori erau mândri de a fi onorați de prietenia sa (...).

Toată lumea își respecta directorul, iar femeia de serviciu, sosind în zorii zilei la teatru, spre a face focul și a mătura, l-a găsit pe Toma Caragiu la birou, preocupat să rezolve maldărul de hârtii cu situații, rapoarte, grafice, memorii, referate, cereri, propuneri, planuri, cronici. Închizând cu grijă ușa cabinetului, spre a nu-l deranja, profund mișcată, bătrâna i-a urat în gând: „Dă, doamne, să nu moară niciodată!”

(https://aboutpeople.ro/ro/toma-caragiu/)

Citiți, cu atenție, următorul text:

Prietenul meu Marcu e înalt, uscat, cu ochii mari și bulbucați, părul creț, mâinile lungi, picioarele lungi. Stă în banca din fund și citește romane franțuzești. Băieții îl cred prost și îi spun, din pricina lungimii nasului, „Țăndărică”; iar pentru că e evreu, îl mai strigă și „Marcălă”. Marcu nu se supără nici de o poreclă, nici de cealaltă. Vine în fiecare dimineață cu romanul în ghiozdan și-l citește liniștit, în fund. Dacă este zgomot, se încruntă și citește. Dacă băieții sar pe bănci, își îndeasă degetele în urechi și citește. Dacă luptele se dau chiar în banca lui, se mută în altă bancă și citește. (...) Citește și când profesorii se găsesc în clasă. Atunci își rezeamă cartea de spinarea colegului din față. Citește și când explică profesorii (...). La teze copiază. Scoate cartea sau fițuicile, sau îi suflă vecinul. Pare calm și nu se gândește la cele ce s-ar întâmpla de va avea nenorocul să-l prindă. Profesorii îl cred neghiob și incult. Când iese la tablă, se înroșește și spune banalități sau se bâlbâie, sau nu spune nimic. Lucrul acesta a silit pe băieți să-l clasifice drept un iremediabil prost. Unii, mai cu scrupule în clasificări, se întreabă cum, după atâta lectură, nu poate Marcu scoate ceva mai mult la lecție decât bâlbâiala lui ignorantă sau tăcerea și mai ignorantă.

Băieții îl numesc comunist, anarhist, și Marcu nu se supără, pentru că el i-a silit să-l numească astfel. Venea la școală cu broșuri de propagandă socialistă, cu cărțulii de Engels și Kautsky, cu „Capitalul” lui Marx. Odată a adus în geantă două cărți franțuzești, cu scoarțele roșii: „L’unique” al lui Stirner și un volum gros de Kropotkin. Marcu spunea că sunt foarte interesante, dar băieții - informați de el - au aflat că volumele sunt anarhiste și l-au privit cu teamă. (...)

Marcu n-a mărturisit niciodată serios ca e adept al anarhismului. A spus numai că e interesant și ne-a explicat, când l-am rugat, teoriile anarhiste. Dacă vrea, însă, să necăjească pe aristocrați, se declara ucenic fățiș al lui Kropotkin și Bakunin. (...)

Nu orișicine poate sta de vorbă cu Marcu. La fiecare frază pe care o rostește, el găsește motive să se îndoiască. (...)

De câte ori izbutește să „turbeze” pe vreunul, Marcu e mulțumit. Își trece degetele rășchirate prin părul cârlionțat și nu-și mai găsește locul. De aceea nu poate orișicine poate sta de vorbă cu el.

(Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop)