Aptitudinile și inteligența

Citiți, cu atenție, următorul text:

Acest filosof olandez din secolul al XVII-lea, condamnat și excomunicat, cel mai mare exponent al raționalismului (...), nu ar trebui să fie, conform logicii, un autor actual pentru epoca noastră. Scrierile lui sobre, austere, chiar aride frizează literatura. Viziunea lui asupra existenței umane este cât se poate de opusă percepției despre libertate ca spontaneitate care s-a impus în lumea actuală. Nimic din Spinoza nu se adaptează cu ușurință la nimic din secolul XXI. Cu toate acestea (...), la trei secole și jumătate de la moartea lui, ideile lui sunt nu doar de un interes intelectual enorm, dar și capabile să ajute persoane concrete să își trăiască existența reală. Mai cu seamă studiul lui asupra psihologiei umane este de o modernitate și de o clarviziune surprinzătoare, motiv pentru care este citit în continuare și în epoca tehnologiilor (...). Baruch Spinoza a trăit în epoca revoluției științifice, la care a participat activ atât ca artizan (meseria lui era de șlefuitor de lentile pentru telescoape, microscoape și alte dispozitive optice), cât și ca teoretician, deoarece era la curent cu cele mai recente progrese din domeniul fizicii și din alte științe. Atracția pe care o resimțea față de cunoașterea lumii materiale nu l-a făcut să uite dimensiunea subiectivă a ființei umane (...). A refuzat măgulirile și banii celor puternici pentru a-și menține, prin sărăcie, propria libertate și independență. S-a întreținut din meseria de șlefuitor de lentile și a construit un sistem abstract care nu ține cont de datele furnizate prin simțuri. A trăit pe deplin pentru filosofie și, chiar și după ce a devenit celebru în cercurile culte din întreaga Europă, a preferat să nu își câștige traiul din acestea (...).

Spinoza a fost un om integru, cinstit și pașnic, împotriva căruia s-a dezlănțuit o violență înspăimântătoare înainte, în timpul și după viața sa. A promovat toleranța și respectul, independența de gândire și pacea civilă. Idealul lui de trăire umană, pe care și l-a asumat în cadrul propriei existențe, viața sobră și retrasă a omului înțelept, devotată gândirii liniștite și relațiilor pașnice cu ceilalți oameni, s-a ciocnit de aversiune și de rea-voință (...). În orașul în care s-a născut, Baruch avea să fie expulzat din sinagogă și din comunitatea evreiască deoarece nutrea idei contrare religiei oficiale (...). Când, la câteva luni de la moartea lui, prietenii i-au publicat operele complete, autoritățile le-au interzis, le-au respins și au ordonat să fie arse. Pare o animozitate nemăsurată împotriva cuiva pe al cărui inel era gravată o pecete cu adagiul latin „Caute”, „Fii precaut” (...). Biografia lui Spinoza prezintă diverse lacune dificil de acoperit. Lipsa de documente se datorează unor factori precum discreția comunității lui evreiești, caracterului rezervat al lui Spinoza și vieții lui retrase și solitare. Corespondența lui, de o valoare filosofică enormă, conține puține informații biografice, probabil pentru că filosoful însuși le oferea cu parcimonie (...). Datele disponibile arată că Baruch nu era un negustor abil și că afacerea, care se clătina din pricina datoriilor lăsate de tatăl lor, a dat faliment în timpul administrării lui. Lipsa de interes a lui Baruch față de afaceri și bunuri materiale, precum și dorința lui de a se dedica cunoașterii sunt dezvăluite într-o scriere din tinerețe: „Putem vedea, firește, avantajele pe care le oferă onoarea și bogăția, și am înțeles că trebuia să nu le mai urmăresc dacă voiam să mă dedic cu seriozitate unui lucru nou și diferit”.

(Joan Solé, Spinoza. Filosofia după metoda geometrică, Ed. Litera, București, 2020)

Citiți, cu atenție, următorul text:

Toma Caragiu era un bărbat puternic, frumos, înalt, cu umerii lați și piept bombat, fața îngustă cu pomeți proeminenți, ochii negri ce scânteiau senin și fascinant, în care se citea un straniu sarcasm combinat cu o uimire ghidușă (...). Actorul avea o inteligență profundă, scormonitoare, intuia bine caracterul oamenilor, era un mare pamfletar al scenei, reușind să se impună în Teatrul „L.S. Bulandra”, continuând tradiția farselor bune, pe care le născocea pentru alții. Fiind conștient de talentul uriaș pe care-l avea, Toma Caragiu a lucrat asupra lui însuși pentru a se dărui în întregime semenilor săi (...), pentru el arta constituind un mijloc de apropiere, de comunicare cu oamenii, iar cei care i-au fost în preajmă, știu foarte bine acest lucru. Toma Caragiu repugna izolarea și înstrăinarea orgolioasă față de oameni, el simțindu-se bine doar între ei, împărtășindu-le nu doar bucuriile ci și amărăciunile. Acesta era un personaj unic, inconfundabil, cu o inimaginabilă disponibilitate, atât ca artist cât și ca om. Toma a fost prietenul tuturor (...). Sensul existenței sale ca și actor a fost publicul, el fiind fericit când reușea să-i facă pe oameni să râdă. Pe scenă, Toma Caragiu dorea să-l lași singur, de capul lui, să facă ce vrea, acesta reușind să se impună și prin monolog, care era cel mai greu gen artistic de însuflețit. Toma Caragiu nu s-a remarcat printr-un personaj anume, personajul lui rămânând propria persoană, Caragiu însuși, ca monstru sacru, ca interpret genial, creator al tuturor textelor comico-dramatice și al propriei sale viziuni asupra realității trăite (...). Acesta a fost un perfecționist, mereu nemulțumit de nivelul la care se exprima pe scenă, pregătindu-și fiecare apariție în fața spectatorilor cu o migală de bijutier.

Geo Călugăru consemna în cartea sa că „Toma Caragiu a fost o personalitate impresionantă care însă, ca oricare dintre noi, a avut și slăbiciuni. Una dintre ele era că nu se putea abține și râdea foarte ușor pe scenă. Colegii actori, știind asta, îl provocau mereu. Mai greu era a doua zi, când pentru toți care îi făcuseră șotii, devenea din nou dom’ director. Dar reușea să tragă această linie, se impunea pentru că știa foarte bine să discearnă între răspundere și meserie” (...). „Colegii de scenă îl descriau pe Toma ca fiind ambițios, dornic de a juca și energic, dar mereu cu un surâs în colțul gurii. Partener de șotii și complice la pozne, Toma a fost, nu o dată, victimă a câte unei glume amicale. Într-o perioadă în care locuia temporar într-o cabină de teatru, colegii, profitând de somnul său adânc, după o zi istovitoare, n-au stat pe gânduri, l-au luat binișor în brațe și l-au cărat pe scenă, în timpul spectacolului. Ce față avea când s-a trezit în pijama, în decorul tabloului 8. A rămas de pomină pentru toți cei care l-au văzut” (...).

La vârsta de 28 de ani, Toma Caragiu este numit director al Teatrului de Stat din Ploiești (...). La scurt timp după numirea în această funcție, își dă seama că Ploieștiul este un oraș dificil pentru teatru, spectatorii pasionați se duceau să vadă spectacole la București (...). Directoratul lui Toma Caragiu a fost momentul care a ridicat definitiv statutul teatrului din Ploiești de la nivelul unui teatru de provincie la nivelul unui teatru de prestigiu. Toma Caragiu a fost un dedicat administrator. Între 1953 și 1965, pe scena teatrului din Ploiești s-au pus în scenă 90 de premiere, o performanță care niciodată nu a mai putut fi egalată (...). Răsplata eforturilor și izbânzilor sale nu a întârziat. Numărul amicilor și admiratorilor săi ploieșteni a crescut simțitor, oameni din afara teatrului, foști colegi de liceu și actori erau mândri de a fi onorați de prietenia sa (...).

Toată lumea își respecta directorul, iar femeia de serviciu, sosind în zorii zilei la teatru, spre a face focul și a mătura, l-a găsit pe Toma Caragiu la birou, preocupat să rezolve maldărul de hârtii cu situații, rapoarte, grafice, memorii, referate, cereri, propuneri, planuri, cronici. Închizând cu grijă ușa cabinetului, spre a nu-l deranja, profund mișcată, bătrâna i-a urat în gând: „Dă, doamne, să nu moară niciodată!”

(https://aboutpeople.ro/ro/toma-caragiu/)