Textul argumentativ pe teme de BAC (Subiectul I.B)

Citește următorul fragment:

6 martie 1965, [București]

Dragă Pia*,

După o iarnă care n-a ținut, propriu-zis, decât câteva zile, când în sfârșit a nins și Monica și-a putut permite plăcerea de-a face în curte o „fetiță de zăpadă”, a venit primăvara de la o zi la alta, topind totul, făcându-te să te simți împovărat cu paltonul, amețindu-te ușor [...].

Ne-am făcut planul să evadăm de-acum încolo, în fiecare duminică, undeva, afară din oraș, la Snagov, la Mogoșoaia, la Cernica, la Pasărea sau altundeva (cu autobuzul, bineînțeles), ca să respirăm mai adânc aerul proaspăt și încă inedit dulce, ca să scăpăm dintre ziduri și să ne integrăm miracolului vegetal, la care Monica este sensibilă până la extaz.

Ți-am primit scrisoarea și sunt foarte mișcat că-ți găsești răgazul să-mi scrii atât de mult, când știu cât ești de prinsă cu unele și altele. Eu n-am nici măcar scuza de-a fi prea ocupat ca să-mi justific întârzierea și scurtimea răspunsurilor. Ce vrei, așa sunt melcii, închiși și lenți, dar prin aceasta nu mai puțin afectuoși, în cochilia lor... Fac totuși și eu ceva acum: am început să lucrez cu asiduitate la studiul, pe care îl am în plan, pe anul acesta, la Institut: Tendințe generale în romanul francez de la Proust încoace, studiu care implică numeroase lecturi.

Zilele trec pe nesimțite… Monica se apropie de bacalaureat și învață până la extenuare, nemaiavând aproape deloc răgazul să se ocupe de poezie. Nelli a tot sperat să se poată reîntoarce la Institutul de Istoria Artelor, dar pentru moment nu sunt posturi disponibile, așa că a trebuit să se resemneze mai departe la munca ei [...] de la bibliotecă. O surprind adesea, mai ales seara, recitind – a câta oară? – câte o scrisoare de la tine și îmi dau seama că aceste scrisori reprezintă, într-un fel, singura ei fereastră. Mama, cu fanatismul menajului, continuă – săraca! – să bată toate recordurile de devoțiune*. Azi a fost o zi-surpriză pentru noi toți: sosirea pachetului tău, care a venit să ne răsfețe pe fiecare cu ceva. A fost ca la pomul de Crăciun.

Cu tot dorul, Dinu

Pia Pillat, Sufletul nu cunoaște distanțele. Pagini de corespondență cu familia Pillat *Pia – scriitoare și memorialistă, sora scriitorului Dinu Pillat *devoțiune – evlavie, cucernicie, devotament

Citește următorul fragment:

6 martie 1965, [București]

Dragă Pia*,

După o iarnă care n-a ținut, propriu-zis, decât câteva zile, când în sfârșit a nins și Monica și-a putut permite plăcerea de-a face în curte o „fetiță de zăpadă”, a venit primăvara de la o zi la alta, topind totul, făcându-te să te simți împovărat cu paltonul, amețindu-te ușor [...].

Ne-am făcut planul să evadăm de-acum încolo, în fiecare duminică, undeva, afară din oraș, la Snagov, la Mogoșoaia, la Cernica, la Pasărea sau altundeva (cu autobuzul, bineînțeles), ca să respirăm mai adânc aerul proaspăt și încă inedit dulce, ca să scăpăm dintre ziduri și să ne integrăm miracolului vegetal, la care Monica este sensibilă până la extaz.

Ți-am primit scrisoarea și sunt foarte mișcat că-ți găsești răgazul să-mi scrii atât de mult, când știu cât ești de prinsă cu unele și altele. Eu n-am nici măcar scuza de-a fi prea ocupat ca să-mi justific întârzierea și scurtimea răspunsurilor. Ce vrei, așa sunt melcii, închiși și lenți, dar prin aceasta nu mai puțin afectuoși, în cochilia lor... Fac totuși și eu ceva acum: am început să lucrez cu asiduitate la studiul, pe care îl am în plan, pe anul acesta, la Institut: Tendințe generale în romanul francez de la Proust încoace, studiu care implică numeroase lecturi.

Zilele trec pe nesimțite… Monica se apropie de bacalaureat și învață până la extenuare, nemaiavând aproape deloc răgazul să se ocupe de poezie. Nelli a tot sperat să se poată reîntoarce la Institutul de Istoria Artelor, dar pentru moment nu sunt posturi disponibile, așa că a trebuit să se resemneze mai departe la munca ei [...] de la bibliotecă. O surprind adesea, mai ales seara, recitind – a câta oară? – câte o scrisoare de la tine și îmi dau seama că aceste scrisori reprezintă, într-un fel, singura ei fereastră. Mama, cu fanatismul menajului, continuă – săraca! – să bată toate recordurile de devoțiune*. Azi a fost o zi-surpriză pentru noi toți: sosirea pachetului tău, care a venit să ne răsfețe pe fiecare cu ceva. A fost ca la pomul de Crăciun.

Cu tot dorul, Dinu

Pia Pillat, Sufletul nu cunoaște distanțele. Pagini de corespondență cu familia Pillat *Pia – scriitoare și memorialistă, sora scriitorului Dinu Pillat *devoțiune – evlavie, cucernicie, devotament

Citește următorul fragment:

Generația noastră nu știa ce înseamnă războiul, cu devastările, cu ororile sale și contactul brutal cu realitățile lui înfricoșătoare ne uluia. Mulți actori fuseseră mobilizați și, dezorganizat de lipsa lor, teatrul își amâna mereu deschiderea stagiunii*.

Serile pe care înainte le petreceam la teatru, acum le petreceam în casă, cu ferestrele camuflate, tremurând în așteptarea fluieratului sergenților și a glasului adânc al clopotului Mitropoliei, care servea pe atunci și pentru a da alarma aeriană. [...]

În această stare sufletească, asistam la febra ce cuprinsese multă lume care, luând exemplul autorităților ce se evacuau în Moldova, părăsea treptat Bucureștiul. Nu știam ce să fac: să plec, să rămân? Îmi pierdusem părinții, pe care îi adoram, câțiva ani mai înainte; toți ai mei erau pe front, eram singură în București cu băiețașul, care abia terminase prima clasă primară. [...]

De cum am sosit la Iași, am alergat la Teatrul Național să-mi revăd prietenii, colegii. Am găsit acolo, adăpostiți în clădirea teatrului, care cum putea, prin cabine și prin săli de repetiții, o mulțime de colegi ce-și lăsaseră totul în „teritoriul ocupat” și se refugiaseră la Iași. Luând exemplu de la ei, mi-am găsit și eu, de bine, de rău, un culcuș într-o cabină. [...]

Din fericire, am început să joc, să repet, să lucrez, să mă simt revenind la viață. În afară de artiștii valoroși ai Teatrului Național din Iași, erau acolo, în capitala Moldovei, devenită acum capitala țării, mulți artiști ai Teatrului Național din București și ai celui din Craiova, ca și de la teatrele particulare. Era acolo și Marioara Ventura, venită în țară de la Paris, erau Tănase, Marioara Cinsky și mulți artiști de operetă și revistă. Cu toate aceste forțe artistice reunite, directorul Teatrului Național, Alexandru Mavrodi, a deschis stagiunea 1916-1917, jucând toate genurile de teatru, reușind să reia o adevărată „viață teatrală” și să formeze și echipe de artiști care mergeau să joace pentru ostași la unitățile militare în refacere, până aproape de linia frontului. Acolo ne întâlneam uneori cu George Enescu, aplecat asupra viorii din care smulgea accente de nedescris, răspândindu-le vraja ca un dar al sufletului său. Căci Enescu era prezent pretutindeni unde arcușul lui putea aduce alinare și silueta sa, ușor adusă de umeri, o vedeam adesea trecând pe străzile Iașului în acea iarnă grea, ascunzând într-un manșon mic mâinile lui fermecate.

Mă împărțeam între munca de la teatru și cea de la spitalul instalat în localul Liceului-Internat, unde în fiecare dimineață mă duceam să lucrez, ca infirmieră, de cum sosisem la Iași.

Știam că e nevoie ca fiecare să ajute, cu toate puterile lui, la alinarea nenumăratelor suferințe pe care războiul le făcea să apese atât de greu asupra celor mulți și umili [...]. Am socotit că trebuie să-mi fac și eu datoria. Dar mă încrezusem cam mult în forțele mele și primul meu contact cu spitalul a fost greu. Am fost trimisă din prima zi să ajut la sala de operații, după o foarte scurtă explicație a sorei-șefe*. [...]

M-am obișnuit, însă, treptat, cu munca aceea aspră, în care găseam o mulțumire nespusă când vedeam apărând pe chipurile supte de suferință un surâs, când doctorul trecea pe lângă pat spunând „merge bine” și știam că am ajutat și eu.

Maria Filotti, La Iași. În vreme de război, în volumul Am ales teatrul *stagiune – perioadă determinată în cadrul fiecărui an, în care teatrele susțin reprezentații *revistă – spectacol constând într-o succesiune de dansuri, cântece, scenete *manșon – accesoriu vestimentar folosit pentru a apăra mâinile de frig *soră – infirmieră

Citește următorul fragment:

În timpul anilor de școală* [...], m-am împrietenit cu o colegă pe care o chema Nadia. [...]

Prin ea, l-am cunoscut pe Camil Petrescu, pe care doream fierbinte să-l întâlnesc. Voiam să-i mulțumesc pentru cuvintele de laudă pe care le scrisese despre mine [...].

Într-o seară, a venit cu el la mine acasă. Eram emoționată, curioasă foc să cunosc un ziarist, poet și romancier, primul care a scris într-un ziar despre mine. Mare mi-a fost surpriza când am văzut în fața mea un tinerel, mic de statură, dar bine legat, proporționat, cu un păr blond-șaten, ușor ondulat, cu o frunte înaltă, puțin bombată, cu sprâncene bine marcate, de sub care mă priveau doi ochi de un albastru neverosimil, ca de mărgea, nu prea mari, dar vii, inteligenți. Mă privea zâmbind copilărește, dulce. Am zâmbit și eu, încântată că aveam în fața mea un bărbat care părea atât de tânăr, nu un scriitor cu aer grav, a cărui seriozitate m-ar fi înghețat. [...]

Prezența lui Camil în viața mea nu era întotdeauna suportabilă. Tiranic, pretențios, extrem de sensibil, pentru a-i fi pe plac, îl ascultam întotdeauna, ferindu-mă cât puteam de critica lui prea severă. Câte nu m-a făcut să înțeleg și să iubesc din ceea ce-l pasiona pe el, cum a fost, de pildă, sportul! Sportul lui favorit era fotbalul. Până la el – în afară de jocul cu mingea din copilărie, oina – nu știam prea multe despre acest sport, încă de pe atunci destul de răspândit și la noi. Camil avea pasiunea acestui sport, făcea și critica meciurilor la ziarul..., sub semnătura „Grămătic”. Mă lua regulat cu el la toate întâlnirile dintre cele două echipe, în acea vreme cele mai populare și mai iubite, „Ripensia” și „Venus”. M-a inițiat în regulile acestui joc al balonului, explicându-mi toate nuanțele mișcărilor, ale pașilor, ale capului, pe care le-am înțeles destul de bine.

Am început să iubesc acest sport, să devin tot atât de pasionată ca și Camil. Nu lipseam de la niciun meci și mă manifestam zgomotos la jocul echipei „Ripensia”, favorita noastră; săream, aruncam pălăria în aer când unul dintre jucători marca un punct sau mă supăram, decepționată, când se făceau greșeli. Începusem să cunosc jucătorii și-i strigam cu entuziasm pe nume, îndemnându-i la succes. Aveam, desigur, favoriții mei printre jucători. Îmi plăceau Bodola, centrul înaintaș, și, mai ales, Bindea, care, cu jocul lui nervos, iute, mobil, avea ceva din temperamentul meu scenic, pretindea Camil. Bindea era mic de statură, simpatic, iar pe stadion, când juca, pe el îl vedeai peste tot. După un meci excepțional jucat, m-am dus cu Camil să-l felicităm și l-am invitat la teatru, la una dintre piesele pe care le jucam atunci. După spectacol, emoționat, m-a felicitat, încântat când i s-a spus că ne asemănăm. [...]

Cred că scrisorile cele mai deosebite, mai nuanțate, primite de la un bărbat, au fost cele trimise de Camil. Cât regret că le-am pierdut în bombardament, după ce le păstrasem atâția ani! De una dintre ele îmi amintesc pentru că era foarte frumos scrisă. După una dintre certurile noastre [...], mi-a trimis un buchet de flori. Din păcate, eu nu eram acasă, nu era nimeni care să le primească. Mi-a scris a doua zi: „Florile întoarse din drumul lor spre tine au înflorit la mine, sub privirile mele triste...”.

Leny Caler, Camil Petrescu, în volumul Artistul și oglinda *Școala de Artă Dramatică unde a studiat Leny Caler