Structura textului argumentativ și a eseului

Citește următorul fragment:

Era în anul universitar 1926-1927, prin octombrie, la Facultatea de Filozofie și Litere din București. Toți profesorii începuseră să-și inaugureze cursurile și, la unii dintre ei, sălile erau pline până la refuz. Cea mai mare afluență o găseai la cursurile lui N. Iorga, Vasile Pârvan, Mihail Dragomirescu, C.C. Giurescu, Charles Drouhet, Ovid Densusianu și I. Aurel Candrea; la unii, pentru talentul oratoric; la alții, pentru știința pură, iar la cei din a treia categorie, și pentru oratorie, și pentru știință.

Profesorul Vasile Pârvan, care preda „Arheologia", era și un foarte bun vorbitor, și un excepțional om de știință [...].

La deschiderea cursului său, sala „Odobescu" era ticsită nu numai de studenți, ci și de îndrăgostiții de rara măiestrie a profesorului de a prezenta arheologia, cu un neîntrecut farmec poetic. [...]

În sală stăpânea rumoarea obișnuită în toate sălile de conferințe în asemenea ocazii. Lumea își împărtășește păreri, face aprecieri, caracterizări și pronosticuri, nu se poate abține să nu vorbească și este firesc să fie așa.

Deodată, orice șoaptă încetă brusc și asistența se ridică în picioare, începând să aplaude.

La început n-am putut zări pe nimeni. Soarele de toamnă, în crepuscul, străbătea palid și delicat pe ferestrele largi ale sălii de curs, prefirându-și ultimele raze [...]. Părea o aureolă estompată, care totuși îmi luă ochii pentru o clipă numai. Privirea mi se obișnui instantaneu și, în spatele catedrei, zării un omuleț, cu o figură nespus de simpatică, așteptând momentul prielnic să-și înceapă alocuțiunea*. Ochii-i, extrem de vioi, îi străluceau de o neobișnuită inteligență. Și, cu toate că de statură mică, bărbatul de la catedră îți impunea, de la început chiar, prin atitudinea sa hotărâtă, dârză, așa cum pe timpuri probabil, impresionaseră faimoșii conducători de oști: Alexandru Macedon, Ștefan cel Mare și Napoleon, nici ei prea mari de statură.

Plecându-și ușor capul, în semn de răspuns la salutul ce-i fusese adresat prin ridicarea în picioare și aplauze, profesorul se adresă asistenței cu voce caldă și pătrunzătoare:

— Cei care mă cunosc din anii trecuți s-au obișnuit cu mine; cei noi vor fi surprinși să constate că au în fața dumnealor un om cu înfățișare modestă, mic de stat… un om care-și ilustrează perfect numele: Pârvan… numele vine de la „parvus", adică mic, biet… fără o înfățișare arătoasă, deci „parvus" – „parvanus" – „pârvan"...!

Un ropot de aplauze pornite din suflet răsplăti din plin gluma strălucitului profesor. [...]

Toți îl ascultam într-o tăcere desăvârșită, religioasă, într-o admirație deosebită. Eu îi sorbeam cuvintele și aș fi dorit ca alocuțiunea lui, ce mă fermecase ca nicio alta până atunci, să dureze ore întregi, dacă ar fi fost posibil.

Căci în fața noastră, a studenților săi extaziați de maestrul lor, nu vorbea un profesor universitar oarecare, ci un bărbat care, până la vârsta de 45 de ani neîmpliniți, urcase cu strălucire toate treptele gloriei științifice și universitare și se afla acum în vârful piramidei, încununarea prodigioasei sale activități istorice fiind faimoasa lucrare Getica – o protoistorie a Daciei.

Grigore Băjenaru, Părintele „Geticei"

\*alocuțiune = scurtă cuvântare ocazională

Citește următorul fragment:

Lui Sadoveanu nu-i plăceau oamenii care vorbeau mult. Îi suporta cât îi suporta înverșunat în tăcere și dacă aceștia, la toate semnele lui – tăcere, uitatul pe fereastră, la ceas –, nu-și dădeau seama că au întrecut măsura, le-o spunea în față. Am asistat o dată la o scenă de acest fel plină de pitoresc.

Într-o zi, aflându-mă la Sadoveanu – locuia pe atunci în strada Amiral Negrescu nr. 31 – a venit la dânsul un cunoscut publicist, celebru prin performanțele lui în vorbire. Era în stare să vorbească, fără să obosească, douăzeci și patru de ore în șir, ba poate și mai mult. Sărea de la un subiect la altul cu ușurința cu care o veveriță sare de pe o creangă pe alta. Era un om foarte deștept și foarte cult, dar suferea de boala asta – vorbea prea mult și într-un ritm obositor pentru cel care-l asculta. În privința asta era la antipodul lui Sadoveanu. Și totuși – se știe doar că uneori extremele se atrag – se bucura de prietenia lui Sadoveanu.

Intrând în salonul vast de la parterul casei din strada Amiral Negrescu nr. 31, unde mă aflam împreună cu Sadoveanu și cu Constantin Mitru, cumnatul scriitorului, și unul din cei mai apropiați prieteni ai lui, noul oaspete, mic și pirpiriu, se afundă într-un fotoliu și începu să vorbească… Și a vorbit… Și a vorbit… Cred că, dacă nu l-ar fi oprit cineva, ar fi vorbit nouă zile și nouă nopți în șir și tot n-ar fi isprăvit.

La început, vreo jumătate de ceas, Sadoveanu l-a ascultat atent, în tăcere, apoi și-a trimis privirile afară pe fereastră, apoi s-a uitat la ceas, o dată, de două ori. Constantin Mitru s-a ridicat de câteva ori, a răspuns la telefon, a ieșit de câteva ori pe ușă și o dată a lipsit atât de mult, încât cred că a fost până în oraș după ceva cumpărături… Când s-a întors, omul nostru tot mai vorbea…

Eu, din fotoliul în care stăteam, mă uitam când la el, când la Sadoveanu și nu mă miram atât de performanța lui în vorbire, cât de răbdarea marelui scriitor de a-l asculta.

Dar, cum toate au o limită, a avut-o și această răbdare. La un moment dat, când omul nostru era stăpânit ca de un delir al vorbirii, Sadoveanu a ridicat mâna și l-a oprit zicându-i: „Gata! Lasă-mă! M-ai obosit!”.

Firul vorbirii s-a rupt brusc. Omul nostru, mic și pirpiriu de felul lui, s-a făcut și mai mic, de părea un copil în brațele fotoliului larg, apoi, ca aruncat de arcurile acestuia, a sărit în picioare. I-a zis lui Sadoveanu, fără să se arate supărat: „Dacă v-am obosit, plec… – Poți să mai șezi, da’ vorbește mai puțin și în alt tempo că m-ai obosit… – Nu, lasă, maestre, plec… că mi-am adus aminte că la unsprezece trebuia să fiu undeva și-i douăsprezece și jumătate... Plec, dar mai vin eu... – Bine, să mai vii!”, i-a zis Sadoveanu zâmbind, întinzându-i mâna cu prietenie.

După ce mi-a strâns și mie mâna, omul nostru a pornit și a ieșit aproape fugind, ca să ajungă „la timp” în locul unde trebuia să fie cu un ceas și jumătate mai devreme.

Mihail Șerban, Amintiri

A. Scrie pe foaia de examen, în enunțuri, răspunsul la fiecare dintre următoarele cerințe cu privire la textul dat.

Citește următorul fragment:

Eram, în 1960, tânăr redactor la Gazeta literară, când colega mea Andriana Fianu mi-a propus pe neașteptate, într-o după-amiază, s-o însoțesc acasă la Tudor Arghezi, de unde urma să luăm un text pe care poetul îl pregătise pentru revistă. [...]

I-am fost recunoscător Andrianei Fianu pentru ideea de-a mă lua cu ea la Arghezi, asta în primul moment, după care m-au copleșit emoțiile și mai c-aș fi renunțat. Atât că, ghicindu-mi frământarea, energica Adi nu mi-a lăsat timp să mă răzgândesc, ci m-a luat scurt: „Hai că nu te mănâncă, grăbește-te că-ntârziem!”. Ce era să fac? Am urmat-o fără murmur, pe drum tot gândindu-mă cum să mă comport când mă voi afla în fața marelui om. Voi fi ochi și urechi, dar mut, am decis până la urmă. Voi fi însoțitorul mut al colegei mele, care, prietenă cu Mițura*, obișnuită a casei, va avea ea toată inițiativa. Înainte de-a ne urca în troleibuz, în Piața Romană, am cumpărat flori, căci ne aflam în preajma zilei de 21 mai, când era aniversarea lui Arghezi. Și nu o aniversare oarecare, poetul împlinind chiar atunci optzeci de ani.

În epoca de care vorbesc, familia Arghezi ocupa un apartament la parterul unui mic bloc de pe Bulevardul Aviatorilor, în vecinătatea imediată a pieței cu același nume, azi Piața Charles de Gaulle. Am sunat, cineva ne-a deschis, conducându-ne într-un living cu ferestre mari, unde, după ce am așteptat câteva minute, a intrat poetul, neînsoțit. Ce m-a izbit îndată au fost pașii repezi făcuți de Arghezi, siguranța mișcărilor de om în toată puterea. Imaginea contrasta frapant cu aceea a neajutorării fizice pe care aveam despre poet de la cele câteva apariții în săli publice. Acolo pășea încet, ezitant, sprijinit în baston și ținut întotdeauna de braț de atleticul Baruțu*. Aici, în schimb, în spațiul intim, Arghezi se mișca dezvolt, fără baston și fără Baruțu. Peste puțin timp a intrat și doamna Paraschiva, care s-a așezat pe un fotoliu, alături de Arghezi. [...]

De ce mi-era teamă, n-am scăpat. Adi m-a prezentat, cum era firesc, din moment ce mă adusese cu ea, dar a adăugat, rea inspirație, că sunt critic literar, unul dintre criticii tineri [...] în care se pun speranțe etc. Arghezi a reacționat, săgetându-mă cu o întrebare care m-a descumpănit: „Și ce vrei dumneata să critici?”. M-am pierdut, cred că roșisem, după care totuși am încercat să articulez un răspuns care era mai degrabă o dezvinovățire. Că eu de fapt nu vreau să critic ceva sau pe cineva, că mai mult decât să scriu îmi place să citesc, că dacă am o pasiune este cititul, însă, din obligație redacțională, trebuie din când în când să fac prezentări de cărți, nu neapărat critice... „Așa mai merge”, mi-a oprit Arghezi chinuita perorație*, schițând parcă și un zâmbet, după care m-a lăsat în plata Domnului, nemaiîntrebându-mă nimic. Fapt este că în acea împrejurare, luat repede și țintuit de privirea ironică a poetului, m-am lepădat nu ca Petru, de trei ori, ci numai o dată, de profesiunea pe care tocmai începusem s-o practic, de bine, de rău. Nu am mințit totuși în ce privește plăcerea cititului, care o întrecea, cum o întrece și acum, pe aceea a scrisului.

Gabriel Dimisianu, O vizită la Tudor Arghezi, în vol. Amintiri și portrete literare

*Mițura și Baruțu – fiica și fiul lui Tudor Arghezi *perorație – vorbire însuflețită, care caută să convingă

A. Scrie pe foaia de examen, în enunțuri, răspunsul la fiecare dintre următoarele cerințe cu privire la textul dat.

Citește următorul fragment:

Ne alăturăm cu însuflețire la inițiativa luată de scriitori, în frunte cu președintele Liviu Rebreanu, pentru a sărbători pe I. Al. Brătescu-Voinești cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani. Această săptămână de ovații nu-i numai a autorului intrat în istorie, ea reprezintă pentru breasla scriitoricească o ridicare în conștiința profesională, iar pentru tinerii poeți, nădejdi pentru vremuri mai bune.

L-am găsit pe prozator într-o cameră din locuința sa amenajată în atelier, lucrând la un banc de tâmplărie. [...]

• Deși știu că fugiți de interviuri, v-aș ruga, din partea cititorilor Vieții literare, să ne acordați câteva cuvinte în această săptămână consacrată dvs.

• Simt o adâncă jenă. Îți mărturisesc sincer, îmi pare rău că se începe cu mine. Aș fi luat parte bucuros, împreună cu dvs., la această serbare, dar să fi fost vorba de altul. Uite, mă gândesc la ceilalți din generația mea, care ar fi meritat mai mult ca mine această onoare: Caragiale, Vlahuță etc.; Duiliu Zamfirescu n-a avut această bucurie când a împlinit 60 de ani. [...]

Fără îndoială, gestul acesta al generației dvs. mă emoționează profund. Este frumos că, luându-se pildă din alte părți unde se sărbătoresc artiștii în vârstă, se introduce și la noi un obicei bun. Este puternică impresia când scriitorul, care este o fabrică de bucurii pentru alții, simte el însuși întorcându-se dintre oameni recunoștința, răsplătindu-i durerile măcar la bătrânețe. [...]

• Mă întrebi de preferințele mele literare. Să-mi dai voie să nu răspund cu nume proprii. Sunt pentru cea mai desăvârșită libertate în artă, cu condițiunea să fie făcută cu convingere și sinceritate.

Dar pentru că veni vorba de preferință, îți voi spune câteva cuvinte despre pasiunea pe care mi-o cunoști: pescuitul. Este un sport pe care-l recomand cu căldură oricărui intelectual, dar îndeosebi scriitorului. Stând nemișcat cu undița pe malul apei, gândurile curg la vale în voie și sufletul ți se purifică. Acolo, în calmul naturii, fenomenele pe care le crezi în oraș catastrofale le vezi ca printr-un binoclu întors. Îți dai seama de inutilitatea tuturor patimilor omenești. [...] În străinătate, pescuitul este iubit cu pasiune: oameni politici, artiști, profesori își petrec duminicile și sărbătorile pe malul râurilor, în sânul naturii. [...]

Când nu plec la pescuit, divertismentul de la munca intelectuală mi-l procur cu lucrul tâmplăriei. Aici găsesc ritmul sufletesc care-mi trebuie pentru scris.

Văd în ziarul Universul că se pun întrebări: „Ce-ai fi vrut să fii dacă nu erai ce ești?”. Eu aș fi vrut să devin calfă de grădinar sau lucrător de mobile de lux. În aceste meserii sufletul găsește pacea ideală, rămânând în atenție numai lucrul în sine. Pasiunea florilor am moștenit-o de la tata, mic boiernaș din Târgoviște. Aveam și eu acolo o frumoasă grădină. Florile oferă o sursă perpetuă de fericire. Idealul meu este să mă retrag undeva la țară. Să am o grădină cu flori, pe care să le îngrijesc singur, iar în apropiere un râușor, în care să-mi arunc undița din când în când.

I-am cerut voie să-i răpesc numai un sfert de ceas și am stat peste două ore. Vocea d-lui Brătescu-Voinești era atât de caldă, încât îmi părea că-mi vorbește bunicul copilăriei mele.

I. Valerian, interviu cu I. Al. Brătescu-Voinești, în vol. Cu scriitorii prin veac

A. Scrie pe foaia de examen, în enunțuri, răspunsul la fiecare dintre următoarele cerințe cu privire la textul dat.