Personalitatea

Citiți, cu atenție, următorul text:

Toma Caragiu era un bărbat puternic, frumos, înalt, cu umerii lați și piept bombat, fața îngustă cu pomeți proeminenți, ochii negri ce scânteiau senin și fascinant, în care se citea un straniu sarcasm combinat cu o uimire ghidușă (...). Actorul avea o inteligență profundă, scormonitoare, intuia bine caracterul oamenilor, era un mare pamfletar al scenei, reușind să se impună în Teatrul „L.S. Bulandra”, continuând tradiția farselor bune, pe care le născocea pentru alții. Fiind conștient de talentul uriaș pe care-l avea, Toma Caragiu a lucrat asupra lui însuși pentru a se dărui în întregime semenilor săi (...), pentru el arta constituind un mijloc de apropiere, de comunicare cu oamenii, iar cei care i-au fost în preajmă, știu foarte bine acest lucru. Toma Caragiu repugna izolarea și înstrăinarea orgolioasă față de oameni, el simțindu-se bine doar între ei, împărtășindu-le nu doar bucuriile ci și amărăciunile. Acesta era un personaj unic, inconfundabil, cu o inimaginabilă disponibilitate, atât ca artist cât și ca om. Toma a fost prietenul tuturor (...). Sensul existenței sale ca și actor a fost publicul, el fiind fericit când reușea să-i facă pe oameni să râdă. Pe scenă, Toma Caragiu dorea să-l lași singur, de capul lui, să facă ce vrea, acesta reușind să se impună și prin monolog, care era cel mai greu gen artistic de însuflețit. Toma Caragiu nu s-a remarcat printr-un personaj anume, personajul lui rămânând propria persoană, Caragiu însuși, ca monstru sacru, ca interpret genial, creator al tuturor textelor comico-dramatice și al propriei sale viziuni asupra realității trăite (...). Acesta a fost un perfecționist, mereu nemulțumit de nivelul la care se exprima pe scenă, pregătindu-și fiecare apariție în fața spectatorilor cu o migală de bijutier.

Geo Călugăru consemna în cartea sa că „Toma Caragiu a fost o personalitate impresionantă care însă, ca oricare dintre noi, a avut și slăbiciuni. Una dintre ele era că nu se putea abține și râdea foarte ușor pe scenă. Colegii actori, știind asta, îl provocau mereu. Mai greu era a doua zi, când pentru toți care îi făcuseră șotii, devenea din nou dom’ director. Dar reușea să tragă această linie, se impunea pentru că știa foarte bine să discearnă între răspundere și meserie” (...). „Colegii de scenă îl descriau pe Toma ca fiind ambițios, dornic de a juca și energic, dar mereu cu un surâs în colțul gurii. Partener de șotii și complice la pozne, Toma a fost, nu o dată, victimă a câte unei glume amicale. Într-o perioadă în care locuia temporar într-o cabină de teatru, colegii, profitând de somnul său adânc, după o zi istovitoare, n-au stat pe gânduri, l-au luat binișor în brațe și l-au cărat pe scenă, în timpul spectacolului. Ce față avea când s-a trezit în pijama, în decorul tabloului 8. A rămas de pomină pentru toți cei care l-au văzut” (...).

La vârsta de 28 de ani, Toma Caragiu este numit director al Teatrului de Stat din Ploiești (...). La scurt timp după numirea în această funcție, își dă seama că Ploieștiul este un oraș dificil pentru teatru, spectatorii pasionați se duceau să vadă spectacole la București (...). Directoratul lui Toma Caragiu a fost momentul care a ridicat definitiv statutul teatrului din Ploiești de la nivelul unui teatru de provincie la nivelul unui teatru de prestigiu. Toma Caragiu a fost un dedicat administrator. Între 1953 și 1965, pe scena teatrului din Ploiești s-au pus în scenă 90 de premiere, o performanță care niciodată nu a mai putut fi egalată (...). Răsplata eforturilor și izbânzilor sale nu a întârziat. Numărul amicilor și admiratorilor săi ploieșteni a crescut simțitor, oameni din afara teatrului, foști colegi de liceu și actori erau mândri de a fi onorați de prietenia sa (...).

Toată lumea își respecta directorul, iar femeia de serviciu, sosind în zorii zilei la teatru, spre a face focul și a mătura, l-a găsit pe Toma Caragiu la birou, preocupat să rezolve maldărul de hârtii cu situații, rapoarte, grafice, memorii, referate, cereri, propuneri, planuri, cronici. Închizând cu grijă ușa cabinetului, spre a nu-l deranja, profund mișcată, bătrâna i-a urat în gând: „Dă, doamne, să nu moară niciodată!”

(https://aboutpeople.ro/ro/toma-caragiu/)

Citiți, cu atenție, următorul text:

„Astăzi ar fi foarte greu să găsești pe cineva care să nu fi auzit vorbindu-se despre Sigmund Freud. Fie cu privire la lumea viselor, fie a inconștientului, numele lui este un reper obligatoriu atât pentru profanul în probleme filosofice, cât și pentru erudit (...).

Multe dintre fotografiile rămase de la Freud ne înfățișează un bărbat cu barbă deasă, în general căruntă, și cu ochi pătrunzători, de multe ori încadrați de ochelari rotunzi. Aproape întotdeauna îl vedem cu fața încruntată. Această purtare severă ne-ar putea duce cu gândul la un intelectual arogant, înfumurat și dogmatic. Nimic mai departe de realitate. Sigmund Freud era o persoană amabilă, neafectată și deloc îngâmfată. Din contră, foarte adesea spunea că nu prea e dotat cu capacități intelectuale! Înconjurat de apropiați, Freud se arăta întotdeauna jovial și își etala simțul umorului. Sigur că, în apărarea ideilor lui, era tenace, chiar încăpățânat, dar în niciun caz dogmatic sau intransigent. De aceea, firea lui tolerantă și marea lui dragoste de adevăr l-au făcut să fie îndrăgit de prieteni și de mulți dintre colaboratorii lui (...).

În ceea ce privește raporturile personale, Freud a fost întotdeauna foarte discret. Totuși, se păstrează mare parte a corespondenței lui cu Martha, din timpul celor patru ani de logodnă, cea care a devenit soția psihanalistului austriac, cu care a avut șase copii. Această scrisoare surprinzătoare, de exemplu, ne dezvăluie caracterul fermecător de candid și în același timp voit sincer al lui Freud: „Știu că nu ești frumoasă în sensul pe care l-ar da un pictor sau un sculptor acestui cuvânt. Dacă insiști pe o precizare riguroasă a sensului cuvintelor, atunci mă voi vedea nevoit să admit că nu ești frumoasă. Totuși, nu te-am lingușit niciodată cu vorbele mele. Eu nu știu să măgulesc, chiar dacă, da, pot greși. Ceea ce voiam să fac să se înțeleagă este până în ce punct farmecul ființei tale se exprimă în chipul și în trupul tău, până în ce punct aspectul tău arată cât ești de dulce, de generoasă și de echilibrată. În ceea ce mă privește, am fost întotdeauna mai curând insensibil la frumusețea formală” (...).

Originalitatea și curajul teoriilor lui Freud, precum și constanța sa personală, rigoarea și marea lui onestitate intelectuală, fac din el un om de știință și un intelectual demn de admirație. Prin urmare, e ușor de imaginat că Sigmund Freud și rezultatele în domeniul psihanalizei vor continua să fascineze generațiile viitoare”.

(Marc Pepiol Marti, Freud. Călătorie în adâncurile eului, Editura Litera, București, 2020)